În noiembrie am pus de-o excursie culturală în zona Sighișoara – Mediaș. Culturală adică cu multe obiective și monumente de vizitat. Voie bună ne gândeam că o să avem, dar cred că nimeni nu se aștepta la o așa vreme bună! Deci, nu vă lăsați înșelați de soarele din pozele de mai jos, excursia chiar a fost la final de noiembrie.
Totul a început în turn. Mă rog, a început la masă, în Sighișoara, dar de data asta vă scutim de pozele cu #instafood – nu aveți decât să salivați la pozele mai vechi cu lichiu. Deci, turn. Turnul Ceasului din Sighișoara. În cazul în care nu știați, până să ajungeți sus aveți de vizitat niște încăperi cu mobilier săsesc, vechi și pictat, felinare la fel de vechi, unelte și reprezentări ale breslelor, instrumente medicale (brrr) și o frumusețe de machetă a cetății, care o înfățișează în anno domini 1735. Deci, nu vă grăbiți să urcați, luați-o domol, aveți grijă la cap, atenție unde puneți piciorul și admirați ce-i de admirat.
Ajunși sus, am văzut lucrurile cam așa:
Cetatea se vedea atât de bine – și oamenii atât de mici! – încât ne-am urnit cu greu.
Jos, următorul obiectiv cultural a fost Camera de tortură. Știați că lumea era torturată în Sighișoara? Bine, în Evul Mediu (timpuriu, târziu) lumea o pățea cam peste tot, dar în Sighișoara o făceau cu stil, o făceau ca-n Apus, aveau scule și unelte de ultimă oră.
Avem și o poză de aici deși nu ar fi trebuit. Să spunem că s-a declanșat aparatul fără noi.
După tortură urmează niște arme: Sala Armelor, unde, în mod surprinzător, găsești și arme africane – deh, sașii călătoreau. Mult.
Am intrat și în Biserica Mănăstirii, unde am aflat, în sfârșit, de ce se numește așa: odată, de mult, era o mănăstire dominicană lângă. Acum, pe locul mănăstirii se înalță primăria. Merită să intrați pentru covoarele din Anatolia (vă las să aflați singuri povestea lor), pentru orga barocă, cu 2000 de tuburi, și pentru ancadramentul din piatră al unei uși – o s-o găsiți voi, you can’t miss it!
Sus am intrat în Biserica din Deal unde am avut parte de ghidaj, deși nu ne așteptam la asta. În acel preț minuscul al intrării, una din doamnele de la intrare te întreabă de limbă și apoi începe să-ți spună tot felul de povești – ale bisericii, ale comunității. Așa am aflat o nouă versiune a legendei Sfântului Gheorghe (se pare că acel balaur necăjea o cetate, și regele trebuia să îi dea cu regularitate o fecioară, și când a venit momentul să-și trimită fiica să fie prânz balaurului, atunci apare Sf. Gheorghe și încep niște negocieri), că capacele de la niște cufere erau folosite ca leagăne pentru bebeluși în vremuri de restriște, când lumea se refugia în biserică, că este singura biserică din țară care are cripta exact sub altar.
Partea “wow” a fost o reprezentare a lui Dumnezeu, unică, care îl înfățișează cu trei fețe: una de bărbat cu barbă albă, una de bărbat cu barbă cafenie și una de femeie. Prima față îl reprezintă pe Dumnezeu Tatăl, a doua pe Fiul și a treia pe Sfântul Duh. Pictura este din secolul al XIV-lea și, la 1412, când papalitatea interzice reprezentarea Sf. Duh cu chip de femeie, este acoperită de var. Cum intrați, o găsiți în partea dreaptă. Dar mai bine așteptați explicațiile ghidului.
Din biserică am mers în cimitir. Foarte fotogenic cimitirul ăsta protestant. Vouă nu vi se pare?
O mică oprire la Turnul Cojocarilor unde, datorită Fundației Mihai Eminescu Trust, există atelierul unui meșter curelar.
După mica plimbare prin centrul orașului-sat, concluzia a fost că, din motive obscure, localnicii preferă rozul.
Fiindcă era aproape, ne-am repezit și până la Biertan, unde știam că este deschis până la 1 decembrie. Acolo, surpriză! Biserica cetate era închisă. Dar am făcut ceea ce au făcut și turcii/mercenarii acum câteva sute de ani: i-am dat un ocol, am studiat terenul…
A treia zi, Mediaș. A fost un tur frumos de cetate și asta din două motive: am avut un ghid îndrăgostit de oraș și orașul în sine este frumos.
Am început cu biserica romano-catolică, fostă mănăstire franciscană, unde era slujbă și preț de 1 minut și jumătate am putut să ascultam un cor. Și apoi am luat-o pe-o străduța strâmtă (un fel de soră dolofană a Străzii Sforii din Brașov) ca să vedem casele reprezentative ale Mediașului și motivele care-l împânzesc.
Cel mai mult am stat – la povești – în biserica evanghelică Sfânta Margareta. Au fost multe de povestit, despre Turnul Trompeților, despre soarta trâmbițașului (cel care suna din trompetă, din turn, în caz de pericol și era vai și amar de el dacă nu-și făcea datoria), despre cristelniță (mai veche decât biserica) și despre “omul verde” – un spirit reprezentat în bisericile săsești, al cărui scop era să păzească intrările de duhurile rele.
Am intrat și în capela Sfinta Maria – un turn transformat demult în capela catolică – unde am avut parte de o alta reprezentare inedită: o Pieta masculină.
Plimbarea a continuat prin centrul Mediașului.
Nu, nu vă tratăm cu dosul. Vă arătăm doar că și pe drumul de întors am avut parte de ceva pitoresc.
