“you love his sneezes more than anyone else’s kisses…”
Sunt multe momente in care Julie Delpy vorbeste si descrie personajul ei pe vremea cand era o copila inocenta inarmata cu un polaroid, ratacita, pierduta si de negasit din lumea ei. Filmele ei nu sunt tocmai masinarii de facut bani, dar luate separat, fiecare beneficiaza de o atingere aparte a unei artiste desavarsite care pare ca vorbeste despre copilaria ei. Artista in toata regula, pentru ca Julie Delpy a scris, regizat, montat si a si compus muzica impreuna cu formatia Nouvelle Vague pentru filmul in care detine si rolul principal de altfel.
Ce faci daca ai doua zile la dispozitie si urmeaza sa ti le petreci in Paris ?
Daca va asteptati la o comedie romantica care sa va plimbe pe malul Senei, si care sa bifeze toate obiectivele turistice pe fondul unei romante numai buna de transpus pe marele ecran, atunci puteti sa va puneti pofta in cui. Misiunea lui Julie Delpy este alta, dar una cat se poate de familiara. Daca tot are ocazia sa disece si sa scaneze “matele” unei relatii intre doi iubiti, ea nu pierde ocazia sa se lege putin si de politica, religie, rasismul, si multe alte probleme de ordin social, care au mai fost tratate si filate in Before Sunrise si Before Sunset. Prin 2 Days in Paris, Julie ne prezinta un punct de vedere foarte microscopic al unei relatii intre doua persoane indragostite, care dupa 2 ani de zile, ajung la concluzia ca inca nu se cunosc foarte bine.
Marion este fotografa nascuta in Paris, stramutata la New York. Acolo il cunoaste pe Jack (Adam Goldberg) sau “boobie” cum il alinta ea. Urmeaza 2 ani de relatie despre care aflam din “dulcegariile” schimbate intre ei. Jack este decorator de profesie, si ca hobby adopta un stil foarte flegmatic si posac de fel in viata de zi cu zi. Antisocial, antipatic cu toti cei din jur, el cedeaza si alege sa afiseze un zambet prin care semnaleaza ca este de acord sa accepte 2 zile in compania traznitei familii a lui Marion (Marie Pillet si Albert Delpy care chiar sunt parintii lui Julie Delpy).
Foarte distant de tot ceea ce nu ii este pe bunul lui plac, Jack nu ezita sa ii pedepseasca pe toti cei care ajung pe mana lui. Cum ar fi de exemplu grupul de turisti americani sositi la Paris pentru a o lua pe urmele Codului lui DaVinci. Timp de doua zile, atat cat tine si filmul, ai senzatia ca le petreci in Paris alaturi de cei doi, transpusi parca pe faimoasele stradute inguste, nimerind printre saruturile, certurile si glumele lor rautacioase.
Ceea ce iese la iveala nu ii convine deloc lui Jack, care deschide ochii pentru prima data si o vede pe Marion prin prisma universului sau artistic parizian. Pe langa micile analize amanuntite asupra relatiei dintre cei doi, ne mai lovim si de ocazionalele “scene” in public ale lui Marion care nu da inapoi si nu accepta comportamentul deviat si neevoluat al unor taximetristi care injura si scuipa cu cuvinte murdare arabii, romanii cu prostituatele lor si chiar si nemtii zgarciti.
Dupa cum bine observa Jack, lui Marion ii place sa flirteze, mai ales acum ca s-a intors inapoi acasa, unde este dorita si ravnita de multi dintre cei care au pierdut-o sau chiar neglijat-o in trecut. Inevitabil, cearta este pregatita inca de la inceputul filmului, dar aceasta evidenta directie in care se indreapta filmul are un scop pur relational educativ. Pentru ca cearta sa atinga punctul culminant care va decide soarta acestei relatii, este nevoie de aceste doua zile, in care totul se schimba. Inca o dragoste care se duce pe apa sambetei, inca o dragoste pierduta, in urma careia nu vor ramane decat accidentalele si mult prea formalele cuvinte cotidiene, menite sa distraga atentia sau sa nu cumva sa creeze impresia unei relatii de demult.
Nu stiu daca Julie joaca “teatru” atat de bine in fata camerelor de filmat, dar cert este ca fiecare scena care o fixeaza in cadru, acolo unde isi elibereaza spiritul de orator, arata de parca Marion ar juca de fapt rolul lui Julie, iar noi chiar am petrecut 2 zile in Paris.Nota mea:
