Am fost in prima mea excursie organizata de fetele de la viajoa. Și mi-a placut tare mult. Și mai vreau. Dar sa va zic mai pe larg cum a fost!
Planul pe scurt ar fi aratat așa: La 10.00 trebuia sa fim in parcarea de la manastirea Polovragi. Urma sa ne aventuram prin Peștera Polovragi vreo 3-4 ore, ca apoi, daca mai eram in stare, sa purcedem prin Cheile Oltețului echipați in costume de neopren. Seara sa ne odihnim la pensiunea Andreea din Baia de Fier. Duminica dimineața sa vizitam Peștera Muierilor, iar apoi sa parcurgem șoseaua Transalpina. Sa ne oprim sa facem poze undeva cat mai sus, sa mancam la stana sau la un picnic improvizat, inainte de a pleca inapoi spre capitala ( pe Valea Oltului sau dupa cum avea fiecare chef ).
Totul a inceput intr-o foarte dimineața zi de sambata, intalnire la 6 fix in Piața Victoriei. Am ajuns la 5.59 (yess!). Pana ne-am strans, pana ne-am numarat, pana i-am cules pe intarziați de pe drum, s-a mai scurs vreo jumatate de ora. A urmat un drum oareșcum banal pana am ajuns la Polovragi, prima noastra destinație.
Aventura a inceput la timpul stabilit, ora 10.00. Ghidul nostru, Mihai Mareș, ne-a echipat cu salopete de paintball, caști și frontale, ne-a povestit pe scurt cam care-i treaba și la ce am putea sa ne așteptam. Fara blugi, adidași, aparate foto de dimensiuni mari…nu de alta, dar e riscant, se pot distruge. Mi-am mulțumit ca nu m-am carat cu DSLR-ul dupa mine, chiar nu era locul lui acolo daca țineam cu adevarat la el.
Am facut o mini-sesiune foto de “before”. Am mancat cate ceva, am spus glume cu mineri, ne-am minunat de ce bine ne sta cu salopetele alea din material cu model camuflaj…cu greu am gasit una cat mai aproape de masura mea și aveam mereu imboldul de a face niște Mc Hammer moves, doar așa, de amuzament. Blonda de mine s-a chinuit sa fixeze frontala pe casca, degeaba. Aparent se purta direct pe cap, deși chiar și-așa mi-a cazut in ochi pe traseu de cateva ori.
Sa inceapa distracția, zic! In fața peșterii ne așteptau ghizii noști de la Asociația Speologica “Focul Viu” care ne-au instruit in legatura cu diverse situații, ne-au dat informații practice etc.
Pe scurt:- NU aveam voie sa rupem/distrugem/mazgalim relieful carstic, sa facem multa galagie, sa atingem lilieci, sa lasam gunoaie; practic sa ținem cont de regulile de bun simț pe care mi-aș dori și eu ca orice vizitator al unui astfel de loc minunat sa le respecte.- tura din peștera dureaza undeva intre trei și șase ore, ar fi bine sa avem ceva de mancare la noi și mai ales apa. In peștera umiditatea e crescuta și ai senzația ca nu ți-e sete, dar avand in vedere efortul depus, ajungi inevitabil sa transpiri. E nevoie de hidratare, o gura-doua de apa la fiecare pauza.- ajunge ca un singur membru al grupului sa se simta rau sau sa pațeasca ceva (deși riscurile ar fi practic inexistente) și ne intoarcem cu toții. Doamne-feri sa fie careva suferind de claustrofobie, locul asta nu e pentru el!
Bineințeles, noi, ca niște paranoici, am pus toate intrebarile posibile și ne interesau in mod deosebit situațiile cu accidente, morți, raniți, sange, filme de groaza cu lilieci prin par, orice putea deveni o știre la jurnalul de la ora 17.00 … Practic aceste situații sunt destul de rare, cel mai des cauzate din imprudența, echipare necorespunzatoare și alte categorii in care nu inclinam oricum sa ne incadram, pentru ca aveam oameni cu experiența cu noi care ne-au ajutat și urmarit la fiecare pas. Totuși am aflat ca pentru un om aflat la ananghie in peștera, operațiunea de salvare e extrem de complicata, trebuie mobilizați aproximativ 100 de oameni.
Și nu, liliecii nu vor vrea niciodata sa-și faca un cuib in vartejul creștetului unui turist. Nu sunt ființe agresive, nu ataca, nu fac urat, nu-ți sar la gat in cautarea jugularei, ba chiar sunt extrem de sensibili. Cei pe care i-am zarit din loc in loc prin galerii erau veniți la hibernat, nu prea ne-au bagat in seama sau cel mult pareau ușor deranjați de zgomot și lumina.
Tura de speologie a inceput cu traseul turistic al peșterii Polovragi, sau cum s-ar spune “varianta light”. Exista peșteri mai frumoase, cu relief mai spectaculos, mi-am spus la prima vedere. Vizitasem in urma cu aproximativ o luna Peștera Urșilor și ramasesem mai impresionata. Or fi fost de vina și luminile care probabil ca nu avantajau relieful. Parerea mi s-a schimbat pe parcurs. Am terminat de vizitat cei aprox. 900 metri ai traseului deschis publicului și am intrat pe o portița mica de fier in inima peșterii. Am avut in permanența un ghid in fața și unul in spate, n-aveam cum sa ne ratacim.
Au urmat patru ore minunate, in care am exersat cele patru moduri de mers prin peștera: in picioare, stilul aplecat-cocoșat, stilul patru labe și stilul taraș pe coate, bineințeles, cu pauzele de rigoare și de hidratare sau de facut poze cu sapuniera (a.k.a aparatul foto mic și compact). Ne-am umplut de praf, apa, namol, peștera rasuna de sunetele caștilor izbite de tavan, dar spun cu mana pe inima ca de mult n-am mai simțit așa o … dorința de-a trai și-o bucurie-n suflet. Au fost zone prin care ne-am strecurat pe burta sau pe spate. Multe zone in care regretam ca mi-am luat cu mine un rucsacel (care era nou de altfel, l-am prafuit cum nu se putea mai bine) deși știam ca era necesar, n-am fi avut in ce sa caram apa sau micile gustari. Nu, nu mi s-a parut greu, n-a fost ca un urcuș pe munte. Deși nu eram antrenata fizic de niciun fel, n-am simțit ca obosesc. A fost doar inedit și mi-a placut enorm senzația ca fac ceva ce nu multa lume face.
Ca sa nu mai spun de ce-am admirat … Se vedea cu ochiul liber (și cu ajutorul frontalei) ca relieful era mult mai bine pastrat, chiar daca din loc in loc gaseam scrijelituri, insemnari cu carbunele/creionul cu mina gen “Gigel was here”, insoțite de anul vizitei respectivului Gigel. M-am bucurat ca n-am gasit insemnari mai noi de anii ‘80, semn ca poate s-a mai controlat fluxul de neanderthali care viziteaza zona asta. Cea mai veche insemnare pe care am gasit-o era din 1899. Am avut privilegiul sa vizitam inclusiv o zona mai salbatica a peșterii, Galeria Minunilor, unde stalactitele creșteau precum degețelele din tavan iar formațiunile pareau din ce in ce mai complicate, lasand loc liber imaginației.
Pozele nu sunt la fel de graitoare ca senzația pe viu, asta e clar, și nu știu cum aș putea sa va descriu mai bine și mai frumos.
Ultima porțiune parcursa ne-a solicitat fizic puțin mai mult, a fost cu urcușuri, coborașuri, prize in perete de care trebuia sa ne ținem … ba am mers ca piticii, ba trebuia sa ne cațaram un pic mai sus, și mai sus! A fost o aventura și mi-a placut la nebunie!
Ieșirea din peștera a fost una “spectaculoasa”. Nu m-am mai strecurat printr-un loc atat de stramt de cand eram copila nazdravana. Și da, pot sa spun ca m-am simțit ca pe-atunci. Am ajuns la lumina și caldura dupa patru ore, transpirați, unul mai murdar ca altul, un pic obosiți și fericiți. Repede-repede am facut și poza de “after”.
Ce-a urmat e de asemenea de povestit la șezatori și, de ce nu, și nepoților. In plan era sa traversam Cheile Oltețului, care se desfașurau pe distanța de aprox. 2 kilometri chiar pe langa peștera. Știam ca excursia in mod normal se face in costume de neopren, pentru ca se merge prin apa. Știam și ca anul a fost deosebit de secetos, n-a mai plouat de vreo 6 luni și ca Oltețul a secat, deci teoretic n-a mai fost nevoie de neoprene. Nici cizme de cauciuc nu ni s-a spus ca ar fi necesare, probabil ca mai mult ne-ar fi incurcat, fiind vorba ca vom da doar peste pietre uscate. De obosiți nu eram chiar epuizați, daca tot eram acolo, ne-am decis sa traversam totuși cheile, in ideea ca daca prin absurd am da de apa, sa ne intoarcem. Zis și facut!
Am coborat pe sub un pod și am mers la vale. Peste tot era uscaciune, nici urma de apa. Sa mai zic o premisa importanta: eram in aceeași costumație ca și in peștera, este oarecum esențial de știut ca purtam aceleași salopete (peste pantaloni și hanorac) și caștile de miner. N-am avut unde lasa salopetele, mașinile erau mai la vale, la intrarea principala in peștera. Și-am mers lejer, la pas, am admirat cheile cele mai stramte de pe la noi (auzisem ca și din toata Europa), ne gandeam ce frumos ar fi fost daca prin albie ar fi curs macar puțina apa, ce priveliște minunata! Ca un facut, de parca ne-a citit cineva gandurile, cand practic nu mai aveam nici jumatate de kilometru de parcurs, a aparut și apa. De undeva din munte, de dedesubt, se afișa un firicel limpede. Ne-am umplut sticlele de apa pe care le goliseram in peștera și-am zis sa mergem mai departe.
Aparent, firicelul de apa strangea alte și alte firicele, parca ieșite din pamant, dintr-un loc ascuns. Parca sa ne ștearga urmele! La un moment dat, drumul uscat se ingustase așa de mult, incat ajunsesem sa țopaim pe pietre. Il intrebam pe Mihai, oare cat mai e? Puțin, se da colțul cela din fața și…gata! Ma uit in zare, parea extrem de aproape. Am mai țopait puțin pe pietre. Am ajuns sa aruncam pietre-n dreptul fluxului de apa ca sa avem pe ce sa țopaim. Eu personal n-aveam bocanci impermeabili, ar fi fost trist sa-mi intre apa in șoșoni mai ales ca nici incalțari de schimb nu aveam. Nu știu de ce nu ne-am intors cum stabiliseram inițial, cert e ca inevitabilul s-a produs! De la un punct incolo, era deja prea tarziu sa ne mai intoarcem, parea ca am fi riscat la fel de mult și daca ne continuam drumul.
Ehh și … in țopaiala-mi din piatra-n piatra și incet-incet pe cate-un buștean, s-a intamplat sa alunec. Nu de tot, dar cat sa iau apa la bordul galoșilor. A fost inevitabil, salopeta nu-mi permitea sa pașesc prea lung și ma incurca destul de mult. Pietrele aveau un fel de mazga pe ele, din momentul in care m-am udat am inceput sa alunec la aproape fiecare pas. Cred ca a durat o ora sa parcurgem vreo 200 de metri. Rand pe rand, mai scapa cate unul din noi piciorul prin apa…se infiora ușor de cat de rece e și mergea mai departe. Mie in prima faza mi-a fost cam ciuda, ma tot gandeam la faptul ca n-am incalțari de schimb…ca n-am pantaloni de schimb (da, pe sub salopeta aveam singura pereche de pantaloni, nu mai aveam decat pijamaua) Unde erau neoprenele alea promise ?? Sau macar niște cizme sa fi fost …La un moment dat m-am resemnat, mi-am pitit aparatul foto in rucsac, mi-am suflecat salopeta și pantalonii cat am putut de mult și am pașit direct in apa, era prea mare chinul cu cautat bolovani, echilibristica, stat pe loc cu picioarele care oricum erau fleașca. Nu știu de ce ma mai chinuisem și pana atunci, mai bine o luam direct prin apa. Mihai facuse și el asta de mult și ne ajuta, stand cu picioarele in apa, sa trecem cat mai ușor porțiunile dificile. O data cu resemnarea asta, m-am mai liniștit și lucrurile pareau mult mai roz, eram deja in punctul in care mi se parea amuzant ce se intampla.
Am ajuns și pe ultimii 50 de metri, unde apa oricum acoperea toata albia iar treaba cu aruncatul bolovanilor și buștenilor nu mai mergea nicicum. Alții, mai norocoși decat mine, care nu s-au dezechilibrat de la inceput și nu și-au udat bocancii, s-au descalțat și-au mers prin apa in picioarele goale. La mine deja nu mai avea sens sa fac asta. Tot ce voiam era sa nu cad de tot in apa, sa ma impiedic sau ceva…și da, am reușit sa raman in poziție verticalo-cocoșata!
Am ajuns, murați pe jumate, la capat de drum. M-am descalțat, nu-mi mai simțeam degetele, apa fusese extrem de rece și eu abia atunci am realizat asta pe deplin. Ne-am incalzit puțin și…cam asta a fost! Ne-am intors la mașini și ne-am indreptat spre cazare. Experiența cu mersul prin apa rece parca a meritat, mi-ar fi parut rau sa n-o comitem, insa pe viitor nu cred ca voi mai trece vreodata nepregatita pe langa și prin situații de acest gen.
Sa va mai zic ca ziua s-a terminat cu bine, la o masa copioasa și o vorba de seara la pensiunea Viitorul (Andreea aparent disparuse candva din peisaj). Mie mi-a placut foarte mult și locul de cazare. Cred ca mai mult pentru ca am descoperit aici papuci și mai ales, foehn-ul salvator! Da, mi-am uscat bocancii cu foehn-ul. Am dormit neintoarsa.
Și a venit și dimineața de duminica! Pe moment nu m-am resimțit in niciun fel. Dupa ceva vreme, cand mi-am descoperit locurile cvasi-dureroase din coate și genunchi, am fost puțin geloasa pe ghizii de la Focul Viu care venisera pentru expediție echipați cu genunchiere, cotiere, manuși. Dar nah, ei fac asta in mod regulat.
Duminica ne-am petrecut-o intr-un ritm mult mai lent decat ziua precedenta. Dupa micul dejun, am mers la Peștera Muierilor. Cu toții cred ca inca eram sub impactul experienței din ziua precedenta … Cum, aici nu mai purtam salopete? Nu ne mai taram? Pfaaa…traseul asta e pentru amatori!Revenind la peștera, am aflat ca este prima peștera din Romania care a fost electrificata. Pe vremuri de razboi, femei, copii și batrani se ascundeau in micile galerii, de unde i-a ramas și numele de Peștera Muierilor. Sapata de raul Galbenul, ea este dispusa pe 4 niveluri și galeriile sale insumeaza aproximativ 7 kilometri. Turiștii insa pot parcurge doar etajul superior, fiind amenajați pentru vizitare cam 600 de metri. Pe parcurs, vizitatorii descopera multe sali in care pot admira formațiunile calcaroase ce parca devin din ce in ce mai frumoase cu cat inaintezi in peștera (Domul Mic, Dantela de Piatra, Candelabrul, Turcul, Moș Craciun și Cadana, Domul Mare) .Tot aici exista și o mica rezervație de lilieci, in Sala cu Guano. In Galeria Urșilor, s-a descoperit un cimitir de oase aparținand animalelor preistorice, de la vulpi, lei și hiene la urși de peștera, ba chiar și un craniu de femeie ce dateaza de acum 30.000 de ani.
Cum nu prea mai aveam baterie la aparatul foto, am renunțat sa fac poze. Taxa foto era de 10 lei. M-am mulțumit sa admir și sa ascult poveși. Aș vrea sa pot sa las gluma la o parte, dar nu pot sa nu-mi amintesc de vocea ghidului nostru din peștera. Am mai auzit ghizi voit “afectați” dar cel de la Peștera Murierilor cred ca ii intrecea pe toți! Insa s-a descurcat onorabil, ba chiar și-a strecurat in mod propice glumițele in program. In timpul vizitei, atragandu-ne atenția sa nu atingem/distrugem relieful carstic, ne-a spus ceva de genul: “Nu va atingeți de muierile noastre, ca suntem geloși și incepem sa dam amenzi!”
Ieșirea din peștera se face undeva mai departe decat intrarea, ne-am plimbat pana la parcare și am plecat. Restul zilei s-a scurs fara alte evenimente importante, o mare parte din drum a fost intoarcerea acasa. De menționat insa ca planurile noastre de picnic pe Transalpina au eșuat. De cum am inceput sa urcam pe șosea, am intrat intr-o ceața groasa de-o taiai cu cuțitul! N-am vazut priveliști, n-am avut ce poza … am trait insa senzații tari pe serpentine cu viteza 1, cat pe ce sa moara motorul. Am oprit abia aproape de Obarșia Lotrului, unde ne-am și bucurat de o masa copioasa (mulțumim Gabi pentru bunatați!) și am purces spre casa.
Cand am inceput sa scriu aceste randuri, am resimțit primele semne ale febrei musculare. Eu una mereu ma bucur cand fac febra musculara, e semn ca nu mi s-au atrofiat mușchii de tot.Sper ca lunga-mi poveste nu v-a adormit de tot! Sper ca v-am trezit cat de cat dorința de aventura, poate pe viitor ne vom cunoaște in urmatoarele excursii organizate de viajoa, eu una sigur voi incerca sa merg in cat mai multe!In incheiere, vreau sa le mulțumesc fetelor ca ne-au primit sa mergem cu ele, ca s-au ocupat de cam tot ce ține de organizare, ca ne-au suportat/indrumat. Și nu in ultimul rand, sper sa ne revedem curand in urmatoarea excursie!
