Sunt mare fan Jerome K. Jerome, dar nu credeam ca o sa ajung sa ma simt ca-n romanele lui. Am fost sapte intr-o barca, fara a mai pune la socoteala si cainele! Pe caine il stiti: il cheama Toby, e labrador bistritean si l-am cunoscut la prima excursie Viajoa. Am fost o privilegiata: in afara de instructor, cunosteam pe toata lumea din barca mea. Asa s-a nimerit sa fie, sa vaslesc impreuna cu prieteni, colegi de munca, cu Romeo, Ovidiu si Cornelia, prieteni „vechi”, din excursia de la Lacul Sf Ana. M-am simtit ca-n familie! : ) A fost un sentiment binevenit in momentele mai dificile, caci nu ma asteptam deloc la calatoria de care am avut parte.
In urma cu 9 ani cica am facut rafting. In urma cu 3 zile, ti-as fi spus clar si raspicat ca eu am facut deja rafting, ca stiu cu ce se mananca, ca sunt pregatita, ca nu mi-e frica, bla bla bla. Ei, dupa dimineata de sambata, cand ma refer la experienta mea din Turcia, de langa Antalya, adaug acest „cica”. Pe vremea mea, rafting insemna ca-ti da o vesta de salvare, iti da o vasla, te suie in barca si te asteapta cativa km mai jos. Acum, rafting inseamna ca mai intai iti da un costum in care, o data ce l-ai tras pe tine, arati ca unul din Cei Patru Fantastici sau ca un Space Ranger. ( Pentru cei care nu-si mai amintesc desenele animate din anii ’90: e mulat si la extremitati chiar te strange; sa intri in el si sa iesi din el e o intreaga aventura, pe care s-ar putea sa o repeti, daca cumva ti-ai dat seama ca fermoarul e in fata. Nu a fost cazul meu; desi aveam ochii carpiti de somn, urechile functionau bine ).
Am intrat in costum, am intrat in cizme, am primit casca pentru teasta si vesta de salvare. Eram foarte sexy, ma simteam sexy si ma gandeam oare cat de furios o fi Buzaul asta, de sunt necesare toate aceste lucruri. A urmat apoi instructajul: cum se tine vasla, cum se tin bratele, in ce se impinge, cum se sprijina vasla cand dam inapoi, ce trebuie sa facem in caz de bolovan blocat sub barca.
Intr-un final, am fost lansati la apa. Am aplicat teoria de pe uscat si am pornit la drum. Cu Toby intre noi si cu Toby inainte. Si stiu ca ceilalti erau gelosi pe noi, ca doar noi aveam mascota!
Au urmat 12 km parcursi in doua ore (si ceva), presarati cu bolovani ocoliti, bolovani perfizi, ascunsi sub apa, sine de tren (si ele perfide, tot sub apa) si copii de pe mal care fie se uitau lung la noi si ne faceau cu mana, fie ne faceau galerie, strigand „Hai, Patzaichin, hai!”. Partea asta am luat-o ca pe un mare compliment! Multumesc! 😀
Dar sa ne intoarcem la sinele de tren. Alea din rau. Wt …?! Exact! Eu nu am invatat la scoala ca apele noatre, cristaline, ar avea sine de tren in ele. Profesorii de geografie au uitat sa-mi spuna si de micile urme nedegradabile de civilizatie care puteau fi zarite din cand in cand pe malurile Buzaului pana si de catre o mioapa cu – 2,5 ca mine. Se poate sa ma insel. Poate ca oamenii au predat asta si tocmai la acea lectie am lipsit eu. Deci, ce cauta sinele de tren in rau? Si cine e responsabil cu scoaterea lor? Nu e vorba ca m-am simtit in primejdie, aveam in barca un om experimentat, care stia exact unde sunt si cum trebuie ocolite, dar chestiile alea chiar nu au ce cauta in rau.
Tot la catogoria obstacole intra si bolovanii. Si nu stiu cum se face, dar barca mea s-a oprit de cele mai multe ori in bolovani si pietre. Pe de-o parte a fost mai distractiv, pe de alta mai obositor. Si vorba unor prieteni, „nu stiu Ioana, cum de ti se intampla tie chestiile astea!” Eh, sunt ca un mic magnet pentru aventuri.
Dar trebuia sa ne vedeti: sapte omuleti care sar de zor, poate poate trec de portiunea in care s-au blocat. Sau, aceiasi omuleti cum trec repede toti pe partea dreapta a barcii, poate poate s-o roti si iesim de aici si nu-i mai facem pe ceilalti sa astepte. Avand in vedere ca pana pe la jumatatea drumului noi am facut cunostinta cu vreo 4 bolovani, va intrebati probabil ce facea Toby in acest timp. Desi iubeste apa, pun pariu ca nu se astepta la asa o excursie. Dupa prima portiune mai agitata a raului a inceput sa tremure vajnic. Apoi, s-a intors cu fundul si a preferat sa tremure uitandu-se inapoi. Mai incolo a venit si a tinut sa se lipeasca de mine (ah, ma iubeste! <3), poate primeste niste afectiune si niste asigurari ca totul o sa se termine in curand. A primit niste afectiune si niste scarpinat pe dupa ureche, dar a primit si niste manere de vasla in cap, din greseala si din cauza apropierii prea mari dintre noi.
Cand nu trageam tare ca sa trecem prin zonele dificile sau cand nu bagam in seama cainele, si se intampla sa ne aflam prin apropierea unei alte barci, foloseam vaslele ca sa-i racorim pe ceilalti. Da, eram foarte marinimosi! 😉 Dupa, Romeo ii ameninta ca le dam cainele. 😀 Nu puteam sa le vad fetele, dar puteam sa le banui reactia, dupa tacere.
Tot din categoria „cand nu trageam tare de vasle”, cand nu eram intepeniti pe o piatra ma uitam in jur. Si-mi placea ce vedeam. Imi placea cum se vedea albia Buzaului, cum malul se intalta ca apoi sa coboare, cum la un moment dat a aparut, in stanga, un perete imens de stanca (avea mai mult de 40 m inaltime), cum treceam pe sub podete din sfoara, cum fluturii ne dadeau tarcoale, cum ditamai cainele de apa se lipea de mine de frica.
Tot la categoria „ne place, ne place, ne place place place” intra si cascadele – doar trei?! vreau mai multe! 😀 – si jocul de echilibru pe care l-am facut dupa prima cascada. Am fost prima barca care a trecut cascada si, ca sa sarbatorim, am facut un joc de echilibru-incredere. Toti ne-am urcat pe marginea barcii si tinandu-ne de maini, ne-am deplasat incet incet spre stanga. In toate teambuildingurile in care am fost nu m-am simtit cum m-am simtit in acel moment. Si privirea cainelui era nepretuita!
Si, recunosc, m-a amuzat si partea cu „barca albastra care s-a rasturnat”. Gabi, Danji, tin mult la voi si-mi sunteti dragi, dar ala a fost un spectacol pe cinste! Nici nu se compara cu ce vezi la TV, chit ca e filmat cu GoPro-ul. Siii…inainte sa sariti la gatul meu, sa stiti sa nu mi-am facut griji. Stiam ca o sa fiti bine, caci alta cale nu e.
E posibil sa fiu naiva, dar Buzaul nu mi-a parut un rau infricosator. Si la cat de bine eram echipati trebuie sa fi fost tare ghinionist ca sa patesti ceva.
In dragoste, ca in orice, finalul trebuie sa fie memorabil. La noi, finalul s-a numit „Masina de spalat”, singurul punct de pe Buzau unde dificutatea este de grad patru. Tocmai la finalul cursei, cand nu mai aveam putere nici sa strang mana dreapta pe lopata, atunci mi se cerea sa dau tare si sustinut. Si am dat, caci nu aveam de ales. Cand am ajuns la mal, ma clatinam ca o trestie in bataia vantului.
A urmat un pepene rosu si zemos, oferit de echipa Mihai, Mihaela & co, adica echipa Outdoor Events. A fost primul pepene rosu pe anul asta si l-am savurat asa cum nu am mai savurat nici un pepene pana acum 😀 „Aaa, mi-a mancat cainele felia, as mai putea avea una? Multumeeeeesc! (mmmm!)”
Ce urmeaza? 😀
O tura mai dificila si mai lunga pe Buzau. Si apoi, daca reusesc sa trec peste teama de serpisori veninosi, una pe Cerna.
PS: Eu nu sunt de acord cu Alexandra – oamenii de la Outdoor Events nu sunt seriosi. Niste persoane care zambesc tot timpul, care poarta bermude colorate peste costumul de rafting, care la final iti ofera penene si mai si cred faza cu „mi-a mancat cainele portia”, ei bine, astia nu sunt oameni seriosi. Si mi se pare mult mai bine asa! : )
