1994 a fost un an semnificativ pentru Africa. Africa de Sud a facut o tranzitie pasnica catre democratie. Dar intr-o nota mai intunecata, Rwanda a experimentat un genocid tragic si violent.
Ambele tari au initiat procese de reconciliere nationala care au captat atentia lumii. Africa de Sud avea Comisia pentru Adevar si Reconciliere (TRC); Rwanda a infiintat tribunalele comunitare Gacaca.
CVR a fost insarcinata sa depuna marturie, sa inregistreze – si, in unele cazuri, sa acorde amnistie – autorilor crimelor legate de incalcarea drepturilor omului in timpul apartheidului.
Instantele comunitare Gacaca, bazate pe o abordare precoloniala a justitiei din Rwanda, au fost rugate sa stabileasca ce sa intamplat cu tutsi in timpul genocidului. Sarcina lor era sa accelereze cazurile celor acuzati de crime legate de genocid.
Ambele procese au fost menite sa contribuie la reconcilierea interpersonala si nationala. Dar in ambele tari a devenit clar ca drumul catre reconciliere nu incepe sau se termina cu comisii sau procese. E mult mai complex.
Reconcilierea merge mana in mana cu multi alti factori si genereaza multe intrebari dificile. Cine trebuie sa se impace cu cine? Cine ar trebui sa initieze procesul? Cine ar trebui sa o faciliteze? Cum ar trebui sa arate? Cum se intersecteaza, daca este cazul, miscarile nationale si interpersonale catre reconciliere? Poti sa te impaci cand nu exista libertate? Justitie? Egalitate? Remediere?
Procesul de reconciliere al Africii de Sud a inceput cu o generozitate neobisnuita de spirit din partea celor care ar fi putut, pe buna dreptate, sa fie catalogati drept victime.
A spune povestea a ceea ce s-a intamplat cat mai sincer posibil a fost principiul central la inceputul calatoriei de reconciliere a Africii de Sud dupa 1994. Dar de la inceput s-a exprimat ingrijorarea ca tara schimba dreptatea cu adevarul.
Ca raspuns la aceste critici, Institutul pentru Justitie si Reconciliere, o organizatie care a aparut din activitatea CVR, a inceput sa se concentreze pe echitate si corectitudine ca componenta centrala a reconcilierii.
Prin „barometrul reconcilierii” anual, organizatia a constatat ca justitia economica a devenit din ce in ce mai importanta pentru sud-africani. Trebuie doar sa fii atent la actualitatea pentru a vedea adevarul in aceasta constatare. Economic Freedom Fighters – un partid politic de opozitie – cer ca pamantul si resursele sa fie redistribuite. Studentii au protestat si impotriva accesului egal la educatie.
Ceea ce pare sa iasa clar este ca a spune adevarul nu este suficient. Justitia sociala si echitatea trebuie sa ramana in centrul agendei de reconciliere.
TRC a fost foarte important. Dar guvernul a facut foarte putine lucrari de urmarire. Si politicile pe care le-a urmat i-au lasat pe multi sud-africani sa se simta inselati.
Reflectand asupra Rwandei
Rwanda a luat o alta cale. Acesta s-a concentrat pe stabilirea raspunderii individuale a faptuitorilor pentru crimele de genocid. Multi au fost nelinistiti de aceasta cautare riguroasa. Au existat solicitari ca Rwanda sa imite Africa de Sud si sa ia calea amnistiei in schimbul adevarului.
Asta ar fi presupus ca ranile masacrului violent al unui milion de oameni in trei luni au fost identice cu ranile apartheidului. Nu vreau sa sugerez nicio clipa ca ranile lasate de genocidul din Rwanda au fost mai greu de vindecat decat cele lasate de apartheid. Dar este esential sa intelegem ca au lasat in urma diferite tipuri de devastari.
In Rwanda, odata ce genocidul s-a incheiat, intreaga tara a fost lipsita de toate resursele sale. Cadavre au impanzit strazile. Faptuitorii si supravietuitorii au trebuit sa inceapa sa-si reconstruiasca viata unul langa altul.
Constrangerea de a se razbuna era puternica si era nevoie urgenta de a trata cat mai repede posibil relatiile dintre faptuitorii individuali si supravietuitorii din comunitatile lor.
Procesele Gacaca s-au desfasurat in fiecare comunitate din tara si au fost prezidate de judecatori din comunitati. Faptuitorii au fost identificati si membrii comunitatii au putut vorbi despre crimele care au fost comise. Apoi, faptasii au fost nevoiti sa faca serviciul in folosul comunitatii, care presupunea, printre altele, reconstruirea drumurilor si caselor. Acest lucru a permis sa inceapa o oarecare vindecare.
Aceste procese au fost aspru criticate de observatori internationali, cercetatori si cadre universitare pentru ca nu respecta procesul echitabil si sunt vulnerabile la manipulare.
Unii oameni au fost acuzati de infractiuni pe care nu le-au comis niciodata: atunci cand dovezile lipseau, aceasta a devenit cuvantul unei persoane impotriva alteia, iar unii oameni au fost acuzati pe nedrept. Judecatorii nu au fost intotdeauna impartiali, iar inregistrarea evenimentelor a fost uneori inexacta.
Mai mult decat atat, procesul de reconciliere a fost criticat pentru ca este o afacere de sus in jos, care a fost microgestionata de guvernul ruandez. Din aceasta cauza, organizatiile neguvernamentale si religioase au fost nerabdatoare sa nu critice agenda guvernului de reconciliere. Acest lucru le-a limitat impactul.
Rwanda este adesea laudata pentru progresele incredibile pe care le face in ceea ce priveste dezvoltarea. Dar acest progres pare sa fi fost in detrimentul libertatii politice si al participarii cetatenilor.
Ramane intrebarea daca acestea sunt necesare pentru ca reconcilierea sa aiba loc.
Intre national si interpersonal
Una dintre provocarile cu care se confrunta fiecare initiativa de reconciliere este lupta de a intelege unde si cum se intersecteaza interesele nationale si interpersonale.
Reconcilierea inseamna restabilirea relatiilor dintre raniti si comunitati. Se extinde si la vindecarea natiunilor intregi.
La aproximativ 23 de ani dupa ce apartheidul s-a incheiat in Africa de Sud si Rwanda a fost sfaramata de genocid, este clar ca a existat ceva vindecare. Adesea, acest lucru este cel mai vizibil in relatiile interpersonale dintre victima si faptuitor. Proiectul Iertare impartaseste multe dintre aceste povesti in contextul Africii de Sud.
In Rwanda, acest lucru este evident in modul in care vaduvele de ambele parti ale diviziunii genocidului lucreaza impreuna la proiecte antreprenoriale sau in cooperative de autoajutorare pentru a construi un mijloc de existenta comun.
In aceste priviri, ni se reaminteste ca reconcilierea nu incepe sau se termina cu comisioane sau procese. Necesita schimbare si transformare la nivel sistemic. Guvernele trebuie sa se angajeze in politici si strategii care aduc mai multa libertate si egalitate. Iar indivizii si comunitatile trebuie sa se angajeze in munca grea de a construi – si a reconstrui – relatii in fiecare zi.