De cum am auzit subiectul celei de-a zecea carti din seria The Culture – Hydrogen Sonata – aceasta a trecut repede pe primul loc in topul celor mai asteptate carti ale anului. Inca de la Sfirsitul Copilariei a lui Clarke, tema postumanului si postsingularitatii a fost una dintre cele mai dragi mie, fiind mereu prilej de gindire si meditatie.
Antica civilizatie Gzilt, care a ajutat la formarea Culturii acum zece mii de ani, pentru ca apoi sa se retraga chiar inainte de a intra in ea, a hotarit sa urmeze calea atitor milioane de alte civilizatii si sa “sublimeze”, adica sa treaca intr-un alt plan al existentei, mult mai bogat si mai complex. Mintile, omnipotentele inteligente artificiale care conduc Cultura, pot sa “sublimeze” singure daca doresc, dar fiintele individuale au nevoie de prezenta altor miliarde de indivizi apartinind aceleiasi civilizatii, pentru a-si pastra coeziunea dincolo.
Insa evenimente intimplate foarte demult, par sa puna in pericol intreaga “sublimare”. Astfel, locotenent-comandantul Vyr Cossont, in loc sa poata profita de trecerea in rezerva si sa reușeasca sa cinte de la un capat la celalalt Sonata Hidrogen, poate cea mai grea piesa muzicala scrisa vreodata, este reactivata si primeste misiunea de a-l gasi pe omul cel mai batrin din galaxie, mai in virsta si decit Cultura. Numai acesta pare sa detina cheia care sa dezlege ceea ce s-a intimplat acum zece mii de ani. Acesta este inceputul unei calatorii halucinante, cum numai Ian M. Banks poate sa scrie.
Daca aceasta carte are un defect, este acela al absentei unor personaje umane sau extraterestre foarte puternice, complexe si interesante. Insa, in loc de fiinte biologice avem o gramada de Minti, care de care mai interesante, fascinante si amuzante. Mintile sint cele care stralucesc cu adevarat in acest volum al seriei. Si asta nu ma supara deloc, pentru ca dialogurile dintre ele sint extrem de delicioase:
“- In primul rind, de ce ne deranjam cu aceasta incurcare organica? Am putea sa ne traim vietile intr-o atit de necomplicata bucurie, daca i-am lasa in propriile lor masinatiuni sordide si criminale.
– Pentru ca ne face placere. Este o provocare. Am putea “sublima” si noi, dar nu facem nici asta. Haide; avem o reputatie de interferente luminate de aparat aici.
– Mda, aștia sintem noi; primii intre Altruisti; imparatii bunavointei. Nu sintem competitivi in privința asta, dar daca am fi, la dracu’,am fi cei mai buni.”
Si cite discutii de genul acesta vor fi, purtate intre Minti cu nume ca Displacement Activity, Contents May Differ, Caconym, Just The Washing Instruction Chip In Life’s Rich Tapestry, Mistake Not…, Passing By And Thought I’d Drop In sau Pressure Drop. Iar Banks reuseste sa redea inteligenta enorma a acestor Minti fara ca discutiile dintre ele sa devina neinteligibile, cum se intimpla uneori la Hannu Rajaniemi. Faptul ca scriitorul scotian reuseste sa faca inteligentele artificiale, dronele, oamenii, extraterestrii sa sune atit de diferit, dar in acelasi timp sa fie perfect inteligibile pentru cititor, este o dovada clara a maiestriei sale literare.
The Hydrogen Sonata nu este cea mai buna carte din seria The Culture, dar nu este departe, si chiar si asa, este peste aproape tot ceea ce a aparut in acest an in science-fiction. O recomand cu caldura, mai ales acelora care se simt putin obositi de literatura speculativa, pentru ca ii va face sa se reindragosteasca de ea.
