Mean Streets a lui Martin Scorsese a aparut pe ecranele cinematografice in urma cu 50 de ani, o cacofonie de coloana sonora, stiluri de film, religie si violenta care l-a consacrat ferm pe tanarul regizor.
Ca orice pionier al ecranului dinaintea lui – de la iluzionistul Georges Melies pana la regizorii francezi din New Wave din anii 1950 – Scorsese testa o serie de posibilitati cinematografice.
In primele minute, o garsoniera cu iluminare albastra (care indica timpul noptii) creeaza perfect atmosfera pentru apartamentul modest al gangsterului Charlie (Harvey Keitel).
Exista inregistrari intime ale filmelor vechi Super8, dar si scene ale adevaratului festival San Gennaro din Little Italy din New York. Acesta este un documentar? Un bar slabit scaldat in rosu (care ar deveni culoarea semnatura a lui Scorsese) spune o poveste diferita.
Cu siguranta nu mai suntem in Kansas: au disparut camera stabila, editarea neteda si personajele bine definite ale Hollywood-ului „vechi” clasic. Ni se ofera un brat in timp ce ne alaturam lui Dorothy pe drumul din caramida galbena in Vrajitorul din Oz (1939), dar nu exista nicio harta sau un insotitor de incredere in capota lui Charlie.
Noul Hollywood
Mean Streets surprinde perfect indrazneala New Hollywood, un colectiv de cineasti (in mare parte) tineri, (in mare parte) barbati, (in mare parte) cu barba, cu misiunea de a rescrie regulamentul cinematografului de la sfarsitul anilor 1960.
Scorsese si contemporanii (inclusiv Robert Altman, George Lucas si Steven Spielberg) erau la fel de indragostiti de Hollywood-ul clasic pe cat reactionau impotriva lui. La urma urmei, crescusera cu ea si erau fani ai vechilor western-uri ale lui John Ford si comediilor lui Howard Hawks si Frank Capra.
Dar aceasta noua generatie erau absolventi ai scolii de film. Asemenea noului val francez cu alfabetizare cinematografica inaintea lor, ei se vedeau ca artisti de film, cu ceva nou si personal de spus.
Asadar, viziunea proprie a lui Scorsese, imortalizata in acest film zgomotos din 1973, era despre „strazile rele” ale Americii si despre antieroii conflictuali care incearca sa le parcurga. Razboiul din Vietnam a cantarit constiinta societatii, iar tulburarile psihologice masculine au intunecat ecranele cinematografelor.
Cariera lui Altman, coleg de film din New Hollywood, a fost definita de anti-eroi si, mai larg, sfidand conventiile de la Hollywood. McCabe si doamna Miller din 1971 reconfigurasera westernul clasic. Acum, The Long Goodbye, din 1973, a preluat conventiile filmului noir si le-a transformat pe capul sau si pe eroul intelept al genului (reprezentat in celebrul ochi privat al lui Bogart).
Philip Marlowe (Elliot Gould) este un ochi privat gunoaie: este pacalit de femeia fatala si exista sentimentul ca ceva ii este intotdeauna dincolo de intelegere (aceasta o obtinem din opera de filmare a lui Altman). Un puternic simt al codului moral a facut parte din noirurile clasice de la Hollywood. Fara spoilere, dar nu are prea mult sens in aceasta re-vizuire din 1973 ca Marlowe este justificat moral in actiunile pe care le intreprinde.
Cu aceste setari criminale si anti-eroi instrainati, este usor sa rezumati 1973 ca un an al unui bilet de box-office puternic, adesea violent. Filmul cu cele mai mari incasari The Exorcist, regizat de un alt absolvent al New Hollywood, William Friedkin, a aparut pe ecrane si a starnit controverse – atat pentru pozitionarea unui preot ca abuzator de copii, cat si pentru (se presupune) ca a provocat „lesin, varsaturi si atacuri de cord in cinematografe” .
Nu este vorba de strazile urbane urate, ci de zonele salbatice deschise din Dakota de Sud, unde se desfasoara sirul de ucideri impulsiv al lui Terrence Malick in celebrul sau film. Si apoi sunt consecintele socante ale unui viol in grup in Serpico de la Sydney Lumet, o alta intorsatura neo-noir/generic a unui film centrat pe povestea unui politist bun (Al Pacino) care rezista politistilor rai.
In vreme ce Vietnamul persista, regizorii din 1973 nu reflectau doar mai multa violenta; au fost interesati de modul in care cinematograful, ca forma de arta deosebita, ar putea explora violenta. Un nou sistem de evaluare a filmelor le oferise o mai mare libertate (continut mai explicit putea fi acum afisat, desi pentru o anumita grupa de varsta). Iar un public din ce in ce mai mare de tineri era flamand de aceste noi povestiri cinematografice – uneori grafice, dar adesea subversive.
Asta e divertisment
Dar 1973 a fost si anul jocului stiintifico-fantastic al lui Woody Allen, Sleeper, al comediei cu tatal si fiica lui Peter Bogdanovich, castigatoare de Oscar, Paper Moon, jocul de noroc castigator al Oscarului The Sting si cel mai recent din franciza Bond, Live and Let Die with Roger. Moore. Noii regizori de la Hollywood si industria mai larg, au facut intotdeauna lucrari de „divertisment”. Dar publicul vrea sa aleaga: Barbenheimer, cineva?
Al treilea film cu cele mai mari incasari din 1973 a fost American Graffiti al lui George Lucas. Este un omagiu semi-autobiografic adus anilor adolescentei ai regizorului, iar imaginea sa de hituri rock’n’roll ne aminteste cat de importanta este muzica in viata noastra cand crestem. Dar serile de intalnire cu burgeri si dansurile de la liceu nu sunt pentru totdeauna: un epilog clar ne spune ca unul dintre copii a fost ucis in Vietnam.
Ca si Mean Streets, filmul lui Lucas este un experiment cinematografic indraznet: versurile muzicale sunt plasate ciudat si chiar si aceleasi melodii pot suna radical diferit: clare si clare, ca pe un stereo de acasa; gol, intr-o sala vasta a scolii; inabusit si zgarietura, la radio. (Criticii au numit acest lucru „mondializare”). Altman a experimentat, de asemenea, liber in The Long Goodbye: ascultati cum relueaza acelasi cantec din titlu intr-o varietate de genuri si stiluri diferite.
Inainteaza rapid cinci decenii, iar regizori contemporani precum David Fincher, Greta Gerwig si Christopher Nolan continua sa rescrie regulamentul cinematografului. Cine spune ca filmele trebuie sa fie liniare? Personajele chiar trebuie sa fie bune sau rele? De ce camera si sunetul trebuie sa fie legate de actiune?
