Sa fim sinceri cu noi inșine. Cați dintre noi nu și-ar dori sa migreze temporar in corpurile altor persoane pentru a trai, macar și numai din cand in cand, o alta viața, pentru a face ceea ce, altfel, nu avem curajul sa facem?
Probabil ca mulți. Insa care ar fi prețul acestei experiențe ? Cați dintre cei care ar face asta, ar putea ulterior sa și reziste acestui transfer, dupa ce, la adapostul identitații false, vor fi aflat mizeria ascunsa a firii umane, fie aceea propria lor mizerie sau a persoanelor apropiate sau a unor straini? In mod evident, romanul Transfer, al lui Michael Haulica, este și un science-fiction cu tema polițista dar, in același timp, este și o introspecție a abisurilor sufletului uman, a zonelor cavernoase ale acestuia.
Realizat in doua scriituri ce par complet diferite, una clasica, simpla, narativa („O huca in minunatul Inand”, de exemplu) și o alta postmoderna, plina de idei și imagini discursive, fragmentate, care se intretaie, se amesteca, se combina și se rasucesc intr-un joc cu desavarșire hipnotic („Vremea zapușelii”, de exemplu), cartea ne duce pe taramul unui oraș distopic (Inand), in care gasim amalgamate atat repere ale lumii noastre – evocate printr-o mulțime de citate multiculturale, de la Casablanca la Matrix / Keanu Reeves de la Alain Delon, la Grigore Leșe si Catalin Botezatu, trecand prin Becket, Vișniec si chiar Haulica (autoreferențialitate), cat și repere ale unei realitați ce pare cu totul suprarealista. Lumea gibson-ilor este o alta lume, un alt univers aproape, o lume a unor oameni in carne și oase dar care funcționeaza dupa un alt software, dupa alți parametri de coordonare existențiala. In aceasta lume, un cort de circ nu este ceea ce pare, ci este o realitate cuantica creata de ganduri, un alt cosmos, un oraș interior, cu strazi și cu cladiri ciudate, cu oameni ciudați, cu intrari și ieșiri care duc in spații neimaginate, cu spectacole ce par onirice sau delirante, cu ființe din care se deschid sertare, exact ca in tablourile lui Salvador Dali… Și, in aceasta lume cyberpunk, pana și zambetele și privirile ajung sa fie standardizate, purtand nume evocatoare de stare (Floare de cais, Zborul libelulei, Floare de colț, Rasarit de Soare la Osaka, Țara Zapezilor, Cosași odihnindu-se, Lacul Geneva, etc., etc.…) și putand fi utilizate in funcție de stas-ul situațiilor ivite…
Dar, dincolo de toata aceasta fantezie debordanta, prin care Michael Haulica il omagiaza chiar și indirect pe scriitorul canadian William Gibson, in care misterul, narațiunea și acțiunea se amesteca cu gandul subiectiv – amintiri, impresii, percepții, amanunte, vise, senzații, stari, reflecții personale, concluzii – creand o atmosfera cand de instrainare sumbra, cand cețoasa și neclara, cred ca intenția lui Michael Haulica este aceea de a ne atrage atenția cu privire la ceva ce este nu doar important, ci fundamental…
In celebra sa lucrare Viitorul nostru postuman, faimosul sociolog, politolog și filosof social Francis Fukuyama a tras un semnal de alarma cu privire la impactul pe care noile tehnologii il pot avea asupra propriei noastre umanitați, aratand ca evoluția științei poate duce la un viitor in care alterarea caracteristicilor fundamentale ale naturii umane ne va face pe noi inșine de nerecunoscut. In termenii cei mai generali, cred ca la asta se refera și romanul lui Michael Haulica, in care este descrisa o etapa a acestui proces de transformare a omului. In lumea din Inand omul nu mai este ceea ce știm ca este, ci este doar o masca…
Va rog sa-mi spuneți cum v-ați raporta la realitate daca ați știi ca in corpul unui necunoscut intalnit pe strada (și care, eventual, va adreseaza și o injuratura „intamplatoare” sau chiar mai mult decat atat…) s-ar afla soțul sau soția dvs., vecinul, colegul de serviciu, șeful sau cine știe ce alta persoana binecunoscuta…? Va da frisoane o asemenea perspectiva? Sau ce ați fi in stare sa faceți chiar dvs. inșiva daca ați putea sa „inchiriați” un corp, astfel incat nimeni sa nu va poate recunoaște și acuza de nimic?… O lume a maștilor, o lume a oamenilor care, sub acoperire, dau viața gandurilor celor mai ascunse, unde ar putea duce oare? Care ar fi consecințele sociale, economice și politice ale unei lumi in care tehnologia ar permite acest lucru? Veți spune, probabil, ca o asemenea lume este doar o distopie… O fi așa… acum. Dar daca peste 20 ani sau peste 30 de ani aceasta distopie va deveni realitate?
Citiți Transferul lui Michael Haulica și veți vedea ca, uneori, straniul tehnologic poate parea nu doar potențial veridic, cat, mai ales, cat se poate de probabil…
