In interviul acordat revistei “Finantistii” – dedicat in principal problematicii proprietatii – Bogdan Glavan sustine ca o economie fara proprietari nu poate fi o economie de piata. Economia Romaniei a ajuns sa fie considerata ca functionand pe principiile economiei de piata mult mai tarziu decat in cazul statelor care au aderat in primul val la UE, ceea ce i-a intarziat dezvoltarea. Potrivit interlocutorului nostru, despagubirea proprietarilor deposedati de regimul comunist cu active purtatoare de risc – certificate la Fondul Proprietatea – nu poate fi considerata o metoda de privatizare sau de restitutie, ci doar „o incercare de a mai pacali o tura proprietarii legitimi ai resurselor”.
O alta chestiune analizata de Glavan este cea a inflatiei. El considera ca, daca se doreste cu adevarat oprirea acestui flagel, solutia este extrem de simpla: stoparea expansiunii ofertei de bani. Incercarea de a tempera inflatia prin recursul la resorturile psihologice ale publicului – tintirea inflatiei si denominarea monedei – reprezinta doua incercari ale autoritatii monetare de a puncta la capitolul credibilitate dupa un deceniu si jumatate de inginerie inflationista, oferind, practic, masura incapacitatii autoritatii politice de a se abtine de la deschiderea robinetului cu bani. De altfel, subliniaza Glavan, denominarea nu constituie nicio garantie impotriva inflatiei viitoare. Dovada e faptul ca astazi asistam la accelerarea inflatiei, „fenomen despre care ni se spune ca este determinat de o multime de factori, mai putin de extraterestri si, desigur, de banca centrala”.
Statul roman a aratat cel mai putin respect pentru proprietate din grupul membrilor estici ai UE. Poate fi aceasta o explicatie pentru decalajul de dezvoltare dintre piata romaneasca si pietele tarilor din primul val de aderare?
Economistii apreciaza in mod unanim ca specificarea clara si protejarea dreptului de proprietate privata sunt conditiile cele mai importante pentru dezvoltarea economica a unei tari. Dreptul de proprietate privata instituie o structura de stimulente si constrangeri care motiveaza comportamentul uman in sensul valorificarii optime a resurselor. O economie fara proprietari nu poate fi o economie de piata. Cu totii stim ca economia Romaniei a ajuns sa fie considerata ca functionand pe principiile economiei de piata mult mai tarziu decat in cazul statelor din primul val de aderare. Asadar nu e de mirare ca economia romaneasca a intarziat sa se dezvolte.
Ce parere aveti despre faptul ca statul roman incearca sa-i despagubeasca pe cei carora le-au fost confiscate proprietatile in perioada comunista cu active purtatoare de risc?
Trecerea de la comunism la capitalism este un proces care are nu doar o dimensiune economica, ci si una etica. Pasul esential care trebuie intreprins in aceasta tranzitie consta in privatizarea resurselor. Acum, privatizarea poate fi realizata in mai multe feluri. Cea mai simpla cale si, totodata, metoda care rezolva si implicatiile etice este retrocedarea resurselor. La noi, retrocedarea a fost aplicata la scara redusa – rezumandu-se in principal la resursele agricole si forestiere – si extrem de lent – principalele legi in acest sens datand din 1991, 1997 si 2000.
Celelalte metode de privatizare sunt mai problematice. De exemplu, vanzarea prin licitatie sau negociere directa ridica numeroase intrebari etice si economice. Bunaoara, de ce sa vanda statul ceva ce nu ii apartine? Dat fiind ca respectivele resurse nu sunt ale lui, cum poate avea statul interesul sa le vanda altcuiva decat unui grup de interese care se angajeaza sa il sprijine pe viitor?!
Cat despre acordarea unor certificate la Fondul Proprietatea, proprietarilor deposedati discretionar de regimul comunist, aceasta nu este o metoda de privatizare sau de restitutie, ci o incercare de a mai pacali o tura proprietarii legitimi ai resurselor prin acordarea unor asa-zise despagubiri.
Ce va spun preturile din Romania – doua treimi din media UE-27 – cand se raporteaza la veniturile romanilor – 15% din media comunitara? Avem o tara dominata de oligopoluri?
Imi spun ca nivelul de trai al romanilor este de patru ori mai mic decat cel al “europeanului mediu”. Suntem mai saraci, lucru care nu este o noutate, desi aceasta constatare ne enerveaza si incercam sa o ignoram ori de cate ori ne lamentam afirmand ca nu este drept ca noi, cu salarii „de Romania”, sa platim preturi „de Europa”. Dar oricat ignoram sau uitam acest lucru, nu-l putem evita. Suntem mai saraci pentru ca suntem mai putin productivi, fenomen reflectat tocmai de salariile mici.
Cheia prosperitatii consta in cresterea productivitatii prin eficientizarea alocarii resurselor si sporirea acumularii de capital, dar aceste procese se manifesta lent daca economia nu functioneaza pe principiul unei veritabile economii de piata. Oligopolurile de care vorbiti exista tocmai din cauza ca accesul liber la resurse a fost impiedicat, asa cum inca se mai intampla in domeniul energetic, de exemplu. Dintr-o perspectiva mai larga, spiritul antreprenorial a fost si continua sa fie inabusit datorita existentei unei puzderii de reglementari etatiste care au fost emise cu scopul principal de a privilegia grupuri restranse de interese.
Bine, dar care este solutia pentru slabirea pozitiei oligopolurilor? Un Consiliu al Concurentei care sa imparta amenzi si penalitati companiilor cu pozitie dominanta?
Desigur, pentru birocratia etatista cam asa s-ar rezolva problema. Insa solutia nu poate fi elaborarea unor reglementari care sa reglementeze efectele nocive ale reglementarilor mai vechi. In plus, problema de care discutam nu se refera la dimensiunea producatorilor sau la numarul restrans de ofertanti pe o piata. Nu este nimic rau in sine cu marile corporatii. Otelariile sau fabricile de ciment sunt mari prin definitie. Nu ne putem imagina o otelarie „de apartament”, din cauza ca in prelucrarea metalelor se manifesta puternic fenomenul economiilor de scara.
Problema este daca aceste companii mari sunt avantajate de stat fie direct, prin acordarea de privilegii, fie indirect, prin descurajarea intrarii pe piata a unor potentiali competitori. Un caz mult disputat l-au reprezentat hipermarketurile. Ele constituie un exemplu bun de exploatare a economiilor de scara. Bunastarea noastra ar avea de suferit daca am interzice infiintarea unor astfel de companii mari. Problema nu este ca ele exista, ci, din contra, ca numarul lor este redus, printre altele si pentru ca birocratia si guvernantii s-au priceput de minune sa alunge investitorii straini. Daca cineva vine acum si ne spune ca solutia consta in reglementarea activitatii hipermarketurilor, cred ca ne insulta inteligenta. Solutia este in ridicarea piedicilor fiscale si birocratice din calea intreprinzatorilor, astfel incat tot mai multi investitori sa apara pe piata.
Tot mai multi analisti vad in cresterea impozitelor in agricultura cheia pentru rezolvarea problemei faramitarii fondului funciar. Ei sustin ca taranii trebuie sa inteleaga ca regimul fiscal trebuie sa fie unul neutru. Dv ce parere aveti?
In primul rand, nu imi este clar de ce „faramitarea proprietatii” este o problema. Am spus ca nu este nimic rau in sine cu productia pe scara larga, dar in egala masura nu este nimic bun in sine. Ideea ca nu se poate face agricultura performanta pe suprafete mici isi are originea intr-un mod de gandire gresit, mecanicist, potrivit caruia profitabilitatea unei activitati este cumva legata de marimea acesteia. Poate ca productia, nu profitabilitatea! Aceasta din urma rezulta din identificarea de catre intreprinzator a celor mai bune oportunitati de afaceri, pe baza resurselor de care dispune.
De exemplu, agricultura ecologica sau cresterea melcilor sunt activitati extrem de profitabile, desi nu necesita exploatatii mari. In al doilea rand, imi este teama ca problema neutralitatii impozitarii este un subiect prea delicat pentru “specialistii” si „expertii” reformei fiscale de la noi. Mesajul meu este urmatorul: nu exista impozitare neutra. Indiferent cum sunt percepute impozitele, fiscalitatea afecteaza proprietatea privata, interfereaza cu deciziile indivizilor de a consuma, economisi sau produce bunuri si „faulteaza” buna functionare a pietei si alocarea eficienta a resurselor.
Banca centrala a introdus tintirea inflatiei si a denominat moneda nationala cu scopul declarat de a ancora asteptarile inflationiste. In ce masura o tinta rupe legatura intre inflatie si economia reala? Printre concluziile ferm stabilite de stiinta economica se numara si aceea ca inflatia este un fenomen monetar. Cresterea sustinuta a preturilor este cauzata exclusiv de cresterea masei monetare. Prin urmare, daca se doreste cu adevarat oprirea inflatiei, solutia este extrem de simpla: stoparea expansiunii ofertei de bani. Adoptarea politicii de tintire a inflatiei si denominarea monedei reprezinta doua incercari ale autoritatii monetare de a puncta la capitolul credibilitate dupa un deceniu si jumatate de inginerie inflationista. Incercarea de a tempera inflatia prin recursul la resorturile psihologice ale publicului ofera masura incapacitatii autoritatii politice de a se abtine de la deschiderea robinetului cu bani.
Denominarea nu constituie, astfel, nicio garantie impotriva inflatiei viitoare; din contra, ea poate reprezenta un instrument perfid de perpetuare a erorii colective ca moneda etatista poate fi sanatoasa. Dovada faptul ca astazi asistam la accelerarea inflatiei, fenomen despre care ni se spune ca este determinat de o multime de factori, mai putin de extraterestri si, desigur, de banca centrala.
As mai adauga faptul ca reducerea ritmului de crestere a preturilor, chiar si la zero, nu trebuie sa ne faca mai optimisti. Daca statul sporeste masa monetara, chiar daca preturile raman stabile, se declanseaza un proces subtil de distorsionare a alocarii resurselor. Asa se face ca istoria economica inregistreaza producerea unor crize importante intr-un context marcat de stabilitatea preturilor. Marea Depresiune din anii ’30 si Criza din Asia din 1997 s-au produs toate intr-un moment in care cresterea preturilor parea sa fie o problema minora. Nu putem spune, asadar, ca stabilitatea preturilor este sinonima cu stabilitatea economica. Putem afirma, in schimb, ca modificarea masei monetare prin vointa politica genereaza intotdeauna probleme.
